Faceți căutări pe acest blog

duminică, 23 februarie 2014

Lucian Blaga- Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

a) Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o meditaţie pe tema poetul şi poezia, adică o ars poetica, o poezie programatică, în care Lucian Blaga îşi expune programul estetic. Poetul este o conştiinţă a universului, iar poezia o emanaţie a acestei conştiinţe.
Cuvântul cheie al poeziei îl constituie pronumele personal „eu”, reluat de cinci ori, spre a sublinia de fiecare dată o altă ipostază a eu-lui poetic, care generează o altă coordonată a universului poetic.
Prima ipostază este a căii apofatice (negative) de apropiere şi de unire prin cunoaştere: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea /în flori, in ochi, pe buze ori morminte”.Cunoaşterea prin negaţie este considerată superioară căii catafatice prin afirmaţie: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. De aceea chiar cunoaşterea prin afirmaţie posedă în ea taina. Coordonata a treia este cunoaşterea care generează, creează, a Marelui Anonim, a Nepătrunsului („…şi dat-a /un semn Nepătrunsul. / «Să fie lumină!»”, Lumina), iar coordonata a patra este a cunoaşterii prin legea iubirii, „căci” eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. La acestea se adaugă „cunoaşterea luciferică”, adică discriminativă, care separă obiectul cunoaşterii în două: „într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde”. Obiectul cunoaşterii luciferice este un mister, care „pe de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale”. Pomul cunoaşterii binelui şi răului, care a determinat căderea lui Adam, este legea discriminării, sugerată de ramurile copacului. Ea l-a separat pe om de Dumnezeu. Anihilarea ei s-a făcut prin legea identităţii, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, ca efect al Legii Iubirii, care generează legea armoniei şi echilibrului. Conceptul de cunoaştere paradisiacă este eronat: „Prin cunoaşterea paradisiacă se statornicesc poziţiile liniştitoare, momentele de stabilitate vegetativă şi orizonturile, care nu îndeamnă dincolo de ele înseşi, ale spiritului cunoscător. 
Sunt sugerate aici ideile, care vor genera trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic, Cenzura transcendentă. Marele Anonim). Influenţat de ideile lui Oswald Spengler din
cartea Declinul occidentului, de gândirea upanişadică, de expresionismul german, Blaga consideră conceptul de cunoaştere esenţial pentru înţelegerea omului, a lumii, pentru mântuire, pentru trăirea prin implicare a destinului.
Cunoaşterea are o dimensiune a ceea ce este cunoscut, „zona fanicului” în terminologia lui Lucian Blaga, iar ceea ce este necunoscut formează „zona crypticului”. între ele se găseşte„cenzura transcendentă”. Aceasta se deplasează în timpul procesului de cunoaştere, dar mărindu-se „zona fanicului”, „zona crypticului’‘nu scade, ci creşte: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. în partea cea mai adâncă a „zonei crypticului” se găseşte „Marele Anonim”,numit aşa pentru că Dumnezeu nu are, de fapt, un nume, fiindcă el nu poate fi cuprins în limitele unui cuvânt. El este fără limite. Cuvântul este o formă a creaţiei, Dumnezeu este Creatorul şi nu poate fi cuprins în dimensiunea creaţiei: „şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”. El primeşte, în poezia următoare din ciclu, denumirea„Nepătrunsul”, fiindcă nu poate fi nici înţeles, nici cunoscut. Se discută, deci, de patru modele ale cunoaşterii: catafatică, apofatică, discriminativă şi generativă, simbolizate prin flori, ochi, buze, morminte.
Poetul respinge cunoaşterea obiectivă, raţională, exprimată poetic prin „lumina altora”,adică prin categorii noetice: legi, principii, concepte, simboluri, mituri, imagini, raporturi. Limitele unei astfel de cunoaşteri au fost exprimate de Immanuel Kant în Critica raţiunii pureşi derivă din felul sau calitatea categoriilor folosite. Lucian Blaga depăşeşte, prin cunoaşterea discriminativă şi prin cunoaşterea generativă, aceste limite şi sugerează, prin simbolurile„flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, un spaţiu infinit al cunoaşterii. Ele sunt situate la punctul de interferenţă dintre zona cripticului şi zona fanicului, adică pe rolul cenzurii transcendente. Cele patru modele de cunoaştere, sugerate prin simbolurile „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, deschid, prin sugestii, valori ale conceptului de cunoaştere: prin sensibilitate în planul estetic al Frumosului, ca prin simbolul „flori”; prin logică sugerate prin „ochi; „prin valoarea cuvântului rostit de buze”; „prin valorile destinului sugerate de simbolul morminte”.
Poziţia agnostică a lui Lucian Blaga, adică în esenţă lumea nu poate fi cunoscută, este sugerată prin sintagme ca „adâncimi de întuneric”, „sfânt mister”, „întunecata zare”. Acest proces nu este static, ci dinamic, fiindcă pe măsură ce cunoaştem, ne dăm seama de limitele cunoaşterii:„şi tot ce-i ne-nţeles /se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”. „Nepătrunsul”, adică Dumnezeu, prin legea iubirii, a generat lumea rostind: „Să fie lumină!”, aşa cum o spune Lucian Blaga în poezia Lumina. De aceea şi poetul, pentru a genera universul poetic, trebuie să procedeze arhetipal: „căci eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. O astfel de poziţie este o situare pe planul esteticii expresioniste. Poetul este un arhetip, poezia este un act arhetipal. Apoi tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de cunoaştere. Este realizată o cosmicizare prin asemănarea cu luna: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna’\ o împletire a realului cu fantasticul, un spectacol de întuneric şi lumină. Apoi mitul, simbolul, metafora devin instrumente de cunoaştere. Avem un drum în interior spre esenţa lumii şi a universului, sintetizată prin Marele Anonim. Se generează un conflict ideologic între cunoaşterea obiectivă (lumea altora) şi cunoaşterea subiectivă (lumea mea). Sensul artei şi al cunoaşterii este misterul universal. La acest succint program expresionist se adaugă elemente simboliste, clasiciste, realiste şi romantice. Sinteza blagiană este expresionistă.
Poezia este nucleul din care s-a generat trilogia cunoaşterii, ca semn că intuiţia poetului a dus la apariţia filosofului Blaga, iar filosoful Blaga a adâncit înţelegerea poetului Blaga. Aşa s-a născut poetul filosof, care a devenit filosoful poet.
b) Corola de minuni a lumii este lumea mitului. Lucian Blaga afirmă că, fără mit, nu există poezie. Mitul devine o categorie noetică, un instrument de cunoaştere, un mod de a regenera cultura, spiritualitatea românească. Ca replică la cartea lui Oswald
Spengler Declinul occidentului, în care acesta arată că decăderea mitului a dus la criza spirituală şi culturală a lumii occidentale, el caută să reconstituie vatra mitică românească, preluând elemente de la romani ca: Marea Trecere (În Marea Trecere), arborele mirific (Gorunul); de la traci: Zamolxis (Zamolxis), Pan (Paşii profetului), ursul (Ursul cu crini),vulturul (Amintire); de la arieni: Sfânta Lună („Cu razele ei albe luna”), Sfântul Soare (Coasta soarelui), Pământul-Mumă (Noi şi pământul), bradul (Cântecul bradului),floarea (Bunavestire pentru floarea mărului), mitul Morţii (Gândurile unui mort); din Biblie preia motivele genezei (Lumina), a lui Adam şi a Evei (Eva, Legendă), Dumnezeu Tatăl (Psalm),Domnul Iisus Hristos (Flori de mac), Fecioara Maria (Biblică, în amintirea ţăranului zugrav);din tradiţia creştină: Sfântul Gheorghe (Drumul Sfântului), arhangheli {Către cititori). El creează, sau mai exact recreează, mitul Marele Orb (De mână cu Marele Orb).

Asistăm în poezia lui Lucian Blaga la o metamorfoză a mitului: călăreţul trac devinecăutătorul, Sfântul Gheorghe (Drumul Sfântului), calul devine capricornul (Unicornul şi oceanul), măiastră devine Pasărea Sfântă, magii devin voievozii traci (Oaspeţi nepoftiţi),floarea mărului devine un simbol al Fecioarei Maria (Bunavestire pentru floarea mărului),ursul păstrează valori magice (Ursul cu crin), îngerul arde ca o lumânare (Colindă).
Lucian Blaga cultivă o interferenţă între motivul creştin şi realitate, ca în poezia Biblică, unde Maica Domnului are un comportament firesc de mamă româncă de la ţară. Asistăm la o criză a lumii mitului, ca în poezia Paradis în destrămare, care generează o Tristeţe metafizică. Poetul, sfâşiat de contradicţii, este asemănat cu Ioan Botezătorul (Ioan se sfâşie în pustie).
Mitul îşi afirmă forţa generatoare de imagini, sensuri, simboluri şi teme, restructurând şi restructurându-se mereu. Lucian Blaga se defineşte ca poet filosof de factură mitică, spre deosebire de Mihail Eminescu, caracterizat ca poet filosof de factură romantică, şi de Ion Barbu, poet filosof de factură geometrică.
c) Corola de minuni a lumii sugerează eul poetic, de aceea cuvântul „eu” este reluat de cinci ori, fiindcă este centrul generator al universului poetic. El reia arhetipal modelul de geneză al lumii şi al omului. Astfel, în poezia Pământul, este sugerată geneza eu-lui biologic, iar în poezia Eva — geneza vieţii: „şi pe sub glii ţi-am auzit / a inimii bătaie zgomotoasă”. Acest nivel trăieşte o restructurare, o sublimare: „în zori de zi aş vrea să tiu şi eu cenuşă” {Noi şi pământul). Această evoluţie a eu-lui cunoaşte o renaştere sub forma eu-lui afectiv: „Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul”, ca în poezia In lan. Acest „eu” afectiv trăieşte, la rândul său, o sublimare în poezia Tămâie şi fulgi: „Fulgi moi şi graşi îmi troienesc / în pace lumea ca de scrum”, sugerând o purificare, o trăire în interior a valorilor conceptului de catharsîs: „au clipe de tămâie şi de in / curat”.
Acest drum spre interior, ca o metamorfoză continuă a mitului Pasarea Phönix, se continuă sub forme tot mai subtile de geneză şi sublimare ca etape în Marea Trecere.
Astfel, în poezia Către cititori, cuvintele devin lacrimi: „cuvintele sunt lacrimile”, se deschide un drum în interiorul eului: „Sufletul imi cade în adânc /alunecând ca un inel”. Simbolul inelului, preluat cu valori din poezia Mioriţa („tras ca prin inel”), sugerează un fel de nuntă în sine arhetipală.
Drumul acesta în sine se continuă în poezia Un om s-apleacă peste margine, unde asistăm la depăşirea unei limite interioare, ca o ieşire din limitele sinelui individual: „M-aplec peste margine: /nu ştiu — e-a mării / ori a bietului gând?”. Limita eului noetic se cere depăşită, fiindcă intelectul însuşi este o etapă în drumul interior, aşa cum o redă în poezia Ritmuri pentru nunţile necesare, poetul Ion Barbu.
In poezia înviere de toate zilele, Lucian Blaga ne sugerează o nouă renaştere, de data aceasta pe planul conştiinţei de sine: „Ochii mi se deschid umezi şi sunt împăcat / ca fântânile din imperiul lutului”.
Această evoluţie simbolico-expresionistă, ca un drum în interior, duce spre „Eutopia mândra grădină”, adică aşa cum o sugerează poetic Lucian Blaga, în Mirabila sămânţă, spre constituirea şi descoperirea universului interior, eul fiind „…sămânţa mirabilă / ce-nchide în sine supreme puteri”. Spre a sugera simbolic acest lucru, poetul, în ipostaza de copil, intră, ca o sămânţă între seminţe, în cada cu grâu. Seminţele sunt simbolice şi au culori, deci cunoaşteri diferite: „boabele să ţi le-nchipui: gălbii, sau roşii, verzi, sinilii, aurii, /când pure, când pestriţe”. Eul se încarcă cu „o povară de râu”, ducând valorile spirituale ale unui „neam cântăreţ”, ale destinului naţional.
d) Eu nu strivesc corola de minuni a lumii comportă o discuţie despre modelele creative blagiene, ca esenţă a stilului, a actului de creaţie.
Modelul metaforic blagian este structurat pe conceptul de cunoaştere. Astfel, metafora„corola de minuni a lumii”sugerează mitul, universul poetic, eul poetic, dar oferă şi o imagine a modelului metaforic. Este un model sintetic, expresionist, diferit de modelul popular dinMioriţa, alcătuit pe raportul om-natură: „picior de plai”, „gură de rai”. El va fi reluat sub forme tot mai variate: „vifor nebun de lumină” (Lumină), „sănii grele de tăceri”, „fulgi de-aramă” „clipe de tămâie” (Tămâie şi fulgi), propunând metafore unice, care exprimă etape, nuanţe ale cunoaşterii.
Modelul simbolic este tot expresionist, fiindcă este construit pe conceptul de cunoaştere. Astfel, simbolurile: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „lumina”, „luna” sugerează diferite moduri de existenţă, de cunoaştere, dar şi modelul din care s-a generat trilogia cunoaşterii. Simbolul „Eutopia”, din poezia Mirabila sămânţă, sugerează acest drum în interiorul lumii eu-lui, spre a descoperi „mândra grădină” a universului po­etic, în interiorul modelului există o evoluţie de la simbolul „corola” la simbolul „sămânţa”, din Mirabila sămânţă, care exprimă un drum de la exterior la interior, de la formă la conţinut, la esenţă.
Modelul metonimic este expresionist, fiindcă este structurat pe etapele cunoaşterii de sine, el sugerând penetrarea: „şi tot ce-i nenţeles / se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari”. El poate fi împletit cu modelul mitic ca în Moartea lui Pan din volumul Paşii profetului. „Bătrânul zeu încremeni fără de grai / în noaptea cu căderi de stele / şi tresări îndurerat/păianjenul s-a-ncreştinat”. El dă densitate şi originalitate textului po­etic: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/Cum se izbesc de geamuri razele de lună”.
Modelul mitic este generator şi sintetic, având rolul de a transfigura şi a da o nouă dimensiune cunoaşterii: „…aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister”. Mitul, devenit instrument de cunoaştere, este redimensionat expresionist: „Duh vechi îi cântă/mulcom subt tâmplă, / şi-i schimbă-n legendă/tot ce se-ntâmplă” (Drumul Sfântului).Mitizarea devine un procedeu de construire a imaginarului, ca structură a actului de creaţie poetică: „Cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti. /Fântânile nopţii/deschid ochii şi-ascultă/întunecatele veşti. (Peisaj transcendent). El are uneori rolul generator pentru celelalte modele. Astfel, în poezia Bunavestire pentru floarea mărului,găsim, în structura metaforei „floarea mărului”, motivul Fecioarei Preacurate, care transformă banala expresie într-o metaforă subtilă. Modelele creative blagiene sunt o componentă a amprentei psihice. Ele ating nivelurile inventiv, inovativ, emergent.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu