Comedia O scrisoare pierdută este o ars dramatica, fiindcă putem distinge în ea trăsăturile programului estetic realist critic al autorului.
a) Tema este realistă şi constă în critica instituţiilor şi moravurilor societăţii
Subiectul este luat din viaţa socială şi reprezintă eşantionul cel mai caracteristic al vieţii burgheze — alegerile parlamentare, adică lupta pentru putere. Eroii sunt tipuri de arivişti, alcătuind, prin însumare, prototipul arivistului. Astfel, Nae Caţavencu, arivistul care vrea să ajungă deputat, găseşte, sau mai bine zis fură, o scrisoare de amor a prefectului Ştefan Tipătescu către Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache, şeful local al partidului de guvernământ. El şantajează grupul de la conducerea judeţului cu publicarea scrisorii, transformând-o în capital politic. Scrisoarea devine elementul de intrigă şi cu ea începe acţiunea piesei. Reacţiile eroilor sunt diferite. Zaharia Trahanache caută în trecutul lui Nae Caţavencu şi găseşte două poliţe falsificate, cu care îl poate băga la închisoare. Zoe Trahanache, disperată, îl constrânge pe Ştefan Tipătescu să-i dea drumul lui Nae Caţavencu, pe care acesta îl arestase şi-i percheziţionase locuinţa. Ca pe tarabă, Tipătescu îi oferă lui Caţavencu, în schimbul scrisorii, funcţia de primar, postul de avocat al statului, un loc în comitetul electoral, epitrop la Sfântul Nicolae, administrator la moşia Zăvoiul, adică poziţii sociale şi mijloace de câştig. Dacă ar fi fost un lider politic real, Caţavencu şi-ar fi instalat toată gruparea în aceste funcţii şi ar fi dobândit cu siguranţă, mai târziu, un loc în Parlament. El refuză, fiindcă este sigur că va fi ales şi visează să devină o mare personalitate politică. Tipătescu este constrâns de Zoe Trahanache să-i sprijine candidatura. Trădarea, de care se tem Farfuridi şi Brânzovenescu, are temei. Este anunţat numele candidatului oficial de la Bucureşti prin Agamiţă Dandanache. La întrunirea electorală, după ce Caţavencu şi Farfuridi ţin două cuvântări pline de paradoxuri, Zaharia Trahanache anunţă numele candidatului, ceea ce duce la o bătaie între grupurile rivale. în această bătălie, Caţavencu îşi pierde pălăria şi cu ea scrisoarea. El este la discreţia duşmanilor săi politici. Agamiţă Dandanache devine deputat, iar Caţavencu este pus de Zoe Trahanache să conducă manifestaţia publică. Situaţiile comice inundă scena, comicul de personaj, de limbaj, de intrigă, ridiculizează farsa alegerilor, falsa democraţie burgheză.
b) Interesul este principiul care coordonează societatea burgheză şi el devine sămânţa (ideologemul) care generează textul. El este enunţat de Zaharia Trahanache prin expresia „enteresul şi iar enteresul”. Interesul dă sensul acţiunilor, caracterizează
eroii, devine motivaţia, legea, în jurul căreia se constituie lumea eroilor lui Caragiale.
Pozitivismul burghez, sintetizat prin pragmatismul conceptului de util, vizează transformarea oamenilor în instrumente, aşa cum o spune Caţavencu: „Intr-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument”. De aceea eroii lui Caragiale sunt dominaţi de „voinţa care ordonă”, adică de autoritarismul deghizat în democraţie, caracteristic pentru politica de tip prusac, introdusă de Carol de Hohenzollern. Este o exprimare a ceea ce Titu Maiorescu definea prin expresia „forme tară fond”.
Instituţiile publice ca prefectura, poliţia, poşta, presa, parlamentul, familia, la care, în schiţele sale, Caragiale va adăuga şcoala, justiţia, statul sunt în slujba intereselor unor persoane, grupuri sociale. De aceea Caţavencu, fiindcă nu are puţintică răbdare, „îşi pierde enteresul”. A fi deputat într-un parlament după dobândirea independenţei, când toate bogăţiile ţării sunt la discreţia burgheziei, înseamnă a te îmbogăţi rapid, de aceea Caţavencu îi spune lui Tipătescu: „Epuţin, onorabile”. Calitatea de deputat era o trambulină spre funcţiile din conducerea statului, către un portofoliu de secretar de stat sau de ministru, unde un escroc, care falsifică poliţe, ar fi avut o mină de aur. Eroii lui Caragiale sunt continuatorii lui Dinu Păturică, de aceea aservesc instituţiile, subordonează interesele sociale şi naţionale faţă de interesele lor personale. Tipătescu subordonează prefectura capriciilor şi intereselor amantei sale, Zoe Trahanache, Pristanda subordonează poliţia lui Zaharia Trahanache şi lui Ştefan Tipătescu. Instituţiile ţării sunt o parodie a legilor, şi nu o exprimare a lor. Cei care reprezintă aceste instituţii le consideră un fel de moşie personală, fiindcă sunt dominaţi de principiul interesul.
Caragiale are o înţelegere legică a lumii eroilor săi. Aşa cum în biologie se enunţă legea, potrivit căreia cel mai adaptat la mediu învinge, tot astfel într-o societate, în care „Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic”, adică parazitară, putredă, decăzută, în mod firesc învingător trebuie să fie parazitul sau idiotul.
În acest context de abuzuri, de şantaje, de escrocherii, de minciună şi înşelătorie, de încălcare permanentă a legii, finalul rostit de Caţavencu: „Iată binefacerile unui sistem constituţional”este-profund comic şi sintetizează parodia democraţiei burgheze, fiind de o actualitate totală.
c) Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de arivişti. De aceea el construieşte comedia potrivit proverbului: „când doi se ceartă al treilea câştigă”. Arivistul Farfuridi se ceartă cu arivistul Caţavencu şi are câştig de cauză licheaua -Agamiţă Dandanache. Această înţelegere legică, scientistă, ca trăsătură a realismului, este accentuată de faptul că subiectul dezbaterilor este Constituţia, legea fundamentală, care trebuia modificată după Războiul de Independenţă, potrivit cu interesele ariviştilor. Cearta pentru os are forma paradoxurilor rostite de Farfuridi: „Ori să se revizuiască, primesc ! dar atunci să nu se schimbe nimica ! ori să nu se revizuiască, primesc ! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo şi anume în punctele… esenţiale”. în spatele acestei aparente incompetente se ascunde, de fapt, o trădare a intereselor naţionale, ca sens fundamental al democraţiei burgheze.
Eroii sunt vii, tocmai fiindcă au o anumită autonomie faţă de autor, derivată din situaţia socială diferită, pe care o au. Ştefan Tipătescu calcă legile şi-1 arestează pe Caţavencu, ameninţându-1: „Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine sănu-ţizdrobesc capul”. Zoe Trahanache subordonează judeţul intereselor ei de fustă: „Ei, eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu”. Zaharia Trahanache ştie regulile jocului şi câştigă: „Girurile astea două, cu care onorabilul Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării ?”. Caţavencu este arivistul demagog şi escroc, cetăţeanul turmentat este arivistul inconştient, Ghiţă Pristanda este arivistul servil, Farfuridi este arivistul fudul. Ei toţi tind spre „stâlpul puterii”, care este Zaharia Trahanache. Acesta ştie că cel care deţine puterea, este atacat, de aceea pe el nu-1 preocupă raporturile reale dintre Tipătescu şi Zoe Trahanache, ci cum să apere puterea pe care o deţine. Puterea osie mirajul acţiunilor ariviştilor.
Agamiţă Dandanache este sinteza trăsăturilor ariviştilor şi a lumii eroilor lui Caragiale. El obţine mandatul de deputat şi utilizează puterea în interese personale, nu tine discursuri, ca să-şi dovedească calităţile de lider politic, fiindcă este un profesionist, îşi şantajează nu adversarii politici, ci prietenul, tot cu o scrisoare de amor. El are o economie a mişcărilor, care-i asigură existenţa sa de parazit. Dandanache a devenit „instrumentul” şi utilizează„instrumentul”. Este total dezumanizat, este rezultatul evoluţiei unei lumi: „eu cu famelia mea de lapazopt”. El este un actant, fiindcă este construit pe legea adaptării la „mediu, şi nu face voia proprie, ci el este cu toate partidele ca tot românul imparţial”.
Agamiţă Dandanache este idiotul, produsul ultim al unei societăţi dezumanizate de bani, de viaţa parazitară, este produsul pragmatismului burghez, este esenţa spiritului critic al operei lui I.L.Caragiale. Prin el se defineşte o lume imorală, fără principii, sortită pieirii.
d) Caracterul comic rezultă firesc din convingerea autorului că râsul este o armă socială. Atitudinea critică a autorului se exprimă prin ironia, ridicolul şi râsul, pe care le provoacă eroii săi.
Cuvântul moft, utilizat pentru titlul revistei Moftul român, este un mod de a exprima răsfăţul, capriciile, lipsa de raţiune, în care ideile sunt suplinite de mofturi, iar posesorii lor devinmoftangii.
Comicul îmbracă, în O scrisoare pierdută, mai multe aspecte: de situaţie, de intrigă, de caracter, de limbaj şi are ca scop să arate că întreaga societate burgheză este o parodie penibilă. Situaţiile comice rezultă din inversarea valorilor. Tipătescu vrea „să-1 lucrăm pe onorabilul”, adică pe Nae Caţavencu, dar este lucrat de Caţavencu prin Zoe Trahanache. Zaharia Trahanache vrea să ascundă de Zoe conţinutul scrisorii, dar ea îl ştie de mult. Ghiţă Pristanda vrea să pară fidel conducătorilor judeţului, dar se compromite prin furtişaguri, ca cel cu steagurile. Caţavencu şi Farfuridi ţin discursuri politice, dar nu ştiu ce vor să susţină. Agamiţă Dandanache vrea să pară o personalitate marcantă, dar este total ramolit. Farfuridi şi Caţavencu se ceartă, iar Agamiţă Dandanache devine deputat. Intriga este comică, fiindcă politica partidelor şi compoziţia parlamentului se fac prin şantajul cu scrisorile de amor sau prin acte de corupţie ca în sistemul actual.
Caracterul comic al eroilor lui Caragiale rezultă din raportul dintre ceea ce sunt, ceea ce vor să pară şi ceea ce ar trebui să fie eroii săi. Jocul umoristic cu limbajele însoţeşte această farsă a imaginii eroilor. Tipătescu se crede o personalitate politică, dar este o păpuşă manevrată abil de Zaharia Trahanache prin Zoe Trahanache. Pristanda ar trebui să fie un model de cinste şi corectitudine, dar, de fapt, este un profitor, aşa cum o spune el însuşi: „Pupă-l în bot şi papă-i tot”.
Comicul de limbaj rezultă din diferenţa dintre ceea ce spun, ceea ce ar vrea să spună şi ceea ce ar trebui să spună eroii lui Caragiale. Farfuridi se va întrece în paradoxuri cu Nae Caţavencu, în loc să dezbată problemele legate de noua constituţie. Jocul umoristic cu limbajele caracterizează realismul.
Numele eroilor este comic. Din falnicul Agamemnon, eroul de la Troia, a mai rămas „o stârpitură, un gagamiţă” cum îi spune Trahanache la un moment dat lui Agamiţă Dandanache. Parodierea instituţiilor, moravurilor, situaţiilor, limbajului
exprimă minciuna, care devine principiu într-o societate construită pe şantaj, adulter, parazitism, compromis, abuz.
Caracterul comic este o coordonată a universului eroilor lui Caragiale, dar şi o trăsătură a stilului său.
e) Stilul lui I.L.Caragiale se caracterizează prin criticism, tipizare, paradox, parodie, joc umoristic cu limbajele, plurilingvism, expresivitate, oralitate, dramatizare, nuanţare şi sinteză.
Criticismul rezultă din atacul frontal îndreptat împotriva instituţiilor şi moravurilor sociale, împotriva ideologiei burgheze şi a oamenilor ce o reprezintă, din tratarea comică, sarcastică a subiectelor, din parodie şi paradox, din ticurile verbale puse în gura eroilor.
Se poate discuta, în cazul lui Caragiale, de o tehnică a paradoxului. Astfel distingem un paradox de expresie, ca în replica lui Pristanda: „curat, murdar”; un paradox de context:„curat constituţional^ paradox de comportament: „şi eu, am, n-am înfăţişare la douăsprezece trecute, fix, mă duc la tribunal”. Cel mai spectaculos este paradoxul în serie, pe care-1 găsim în discursul lui Farfuridi: „Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”. Paradoxul ramificat îl găsim în dialogul dintre Farfuridi şi Brânzovenescu: „ Trebuie să ai curaj ca mine, o iscăleşti şi o dăm anonimă”.
Parodia este un procedeu tipic al lui Caragiale, spre a arăta devalorizarea instituţiilor sociale. Prefectura şi prefectul Ştefan Tipătescu, poliţia şi poliţaiul Ghiţă Pristanda, partidul de guvernământ şi Zaharia Trahanache sunt puşi în slujba unei ariviste, Zoe Trahanache, care s-a măritat cu un bătrân spre a-i moşteni averea, sau în slujba unui ramolit, Agamiţă Dandanache. în discursul lui Caţavencu avem, ca şi în discursul lui Farfuridi, parodia unui discurs:„Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice dar lipseşte cu desăvârşire, Societatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se fac deloc în ţara noastră!”.
Plurilingvismul este un mod de a contura eroii. Fiecare personaj are expresiile, ticurile, care-1 caracterizează: Trahanache —„Aipuţintică răbdare”, Tipătescu — „ş-apoi să-1 lucrăm pe onorabilul”. Pristanda — „curat, murdar”, Farfuridi —„iubesc trădarea… dar urăsc pe trădători”.
Stâlcirea cuvintelor este un procedeu de caracterizare a personajelor: „Cetăţeanul turmentat spune cioclopedică” Pristanda — „bampir”, Agamiţă Dandanache — ..pate”, „ziţea”, „ţinevas”, „ţentral”.
Jocul umoristic cu limbajele: Dandanache — „zdronca - zdronca”, „tihnea -tihnea”Trahanache — „o soţietate fără deprinfipuri care va să zică că nu le are”.
Expresivitatea sintagmelor, punctuaţia, contextul, mişcarea, indicaţiile regizorale icdimensionează şi nuanţează permanent textul, îl fac viu.
Read more at http://www.noiscriem.net/2013/09/comentariu-ilcaragiale-o-scrisoare.html#4VvEHJP14G3l5j87.99
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu