a) Nuvela Moara cu noroceşte realistă, fiindcă tema o formează penetrarea relaţiilor
de producţie capitaliste, în viaţa satelor şi oraşelor din Transilvania, în a doua jumătate
a secolului al XlX-lea.
Ideea este că banii, adică patima avariţiei, este rădăcina răului în lume, deci o idee realistă într-o perspectivă clasicistă moralizatoare.
Subiectul este urmărirea procesului de acumulare primitivă a capitalului prin comerţ. Eroul principal, Ghiţă, este cizmar într-un sat ardelean şi visează să aibă un atelier cu zece-douăsprezece calfe, adică un viitor nucleu de întreprindere capitalistă. De aceea el ia în arendă hanul de la Moara cu noroc, ca să-şi adune banii, cu care să deschidă atelierul de cizmărie. Ghiţă este un arivist rural, care vrea să parvină în rândurile burgheziei. El începe să strângă capitalul, dar procesul este stingherit de Lică Sămădăul, conducătorul porcarilor din zonă, personaj primejdios, care-şi întinde influenţa asupra pădurilor de lângă Ineu, unde pasc turmele de porci. Lică îl sileşte pe Ghiţă să colaboreze cu el, fiindcă altfel îl pradă sau îl omoară, aş? cum a şi încercat să facă într-o duminică, când nu era lume la han. Ghiţă îi va da informaţii despre mişcarea turmelor de porci, îi va schimba banii furaţi, îi dă martorii care să-1 acopere în faţa justiţiei.
Conflictul dintre Ghiţă şi Lică Sămădăul are ca punct de geneză banii, dar şi pe Ana, soţia lui Ghiţă. Când, Lică vine la han cu un chimir plin de bani furaţi, deci cu dovada care să-1 ducă la ştreang, Ghiţă pleacă să-1 aducă pe jandarmul Pintea. Lică va profita de situaţie şi o va seduce pe Ana. întors, Ghiţă o ucide pe Ana, iar Lică Sămădăul şi oamenii lui îl vor ucide pe Ghiţă, apoi vor da foc hanului. Pintea va încerca să-1 aresteze pe Lică, care va prefera să se sinucidă, decât să fie dat pe mâna justiţiei. Moartea eroilor şi incendierea hanului coincide cu o furtună, ceea ce sugerează concordanţa dintre viaţa oamenilor şi a naturii. Momentul e în noaptea de Paşti, de aceea soacra lui Ghiţă cu copiii este plecată la înviere şi, când se întoarce, crede că hanul a fost incendiat de un trăsnet. în mod semnificativ, eroii sunt parcă judecaţi şi condamnaţi la momentul învierii, când cei buni sunt în biserică, iar cei răi fac cele rele, ca să se osândească. Finalul este moralizator, deci clasicist.
b) Ghiţă reprezintă procesul de distrugere a sufletului prin patima avariţiei, care îl transformă treptat dintr-un om cinstit într-un ucigaş. Rolul modelării malefice îi revine lui Lică Sămădăul, de aceea Ghiţă îi spune: „ Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!”, iar Lică recunoaşte: „Tu eşti om cinstit, Ghiţă, şi am făcut din tine om vinovat”. Este, de fapt, drama lui Faust, eroul lui Goethe, care este ispitit de Mefistofel spre a-şi însuşi conceptul de „cârpe diem”—trăieşte clipa — sau „clipă, stai, eşti atât de frumoasă”, înseamnă biruinţa duhului lumesc asupra Duhului Sfânt din sufletul omului. în esenţă, refuzul Demiurgului de a-i da lui Hyperion posibilitatea să trăiască pe conceptul de „cârpe diem”, adică „o oră de iubire”, are şi acest aspect. Sfatul soacrei lui Ghiţă este moralizator şi are valoare religioasă. Valoarea moralizatoare este conţinută în îndemnul de a nu cădea în patima avariţiei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.Dacă Ghiţă ar fi trăit viaţa lui săracă de om cinstit, ar fi avut parte de liniştea sufletului, care ştie că se mântuieşte.
Valoarea religioasă o găsim în cuvintele, pe care bătrâna nu întâmplător le repetă: „Gând bun să ne dea Dumnezeu!”, fiindcă gândul cel bun vine de la înger, iar ispita gândului rău de la demon şi are la început forma sugerată a dictonului timpul este bani: „Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arândaşul”.
La început Ghiţă face această opţiune din dragoste pentru familie: „Din dragoste pentru dânsa şi pentru copii venise la Moara cu noroc”. El constată că pe măsură ce averea sa creşte, se înstrăinează de Ana şi ar vrea să retrăiască bucuria pe care o simţea odinioară, când „privea la dânsa”, fiindcă acum „inima ii era plină de amărăciune”. Treptat, această iubire, care-i lumina sufletul, este înlocuită de o ură împotriva duşmanului său Lică, care se amestecă cu obrăznicie în viaţa lui. Această ură îi întunecă mintea, mai ales, după ce este dus şi anchetat de comisar, fiindcă a fost prădat arendaşul. De aceea când este arestat el, se gândeşte să se răzbune: „ Te crezi tu mai rău decât mine!? Să vedem! Te duc la spânzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg şi eu de hăţ cu tine”. Destinul lui Ghiţă este tragic. El va plăti scump neascultarea cuvintelor soacrei, dar mai ales că trăieşte fără Dumnezeu. Duminica, el şi Ana stau la han, în timp ce soacra pleacă la biserică. Pedeapsa vine în mod semnificativ de Paşti. Lică profanează o biserică, introducând calul, ca să-1 apere de furtună. El va fi pedepsit cu moartea în păcate, cu iadul. Pintea împinge cadavrul lui Lică, care s-a sinucis în apă. Osânda şi-a dat-o singur. Sinucigaşii, hulitorii, tâlharii, ateii se duc în fundul iadului, în Gheena, de aceea nu au parte de sfârşit creştinesc al vieţii.
Consecinţele vieţii fără Dumnezeu sunt dezastruoase. Ghiţă şi Ana vor muri, hanul va fi incendiat, Lică şi ai lui vor fi pedepsiţi, copiii vor rămâne orfani, ca o împlinire a unui verset din Psaltire: „şi urma lui de pe pământ o va şterge”.
c) Moara cu noroc reflectă sinteza estetică, realizată de Ioan Slavici. Eroii sunt tipici, adică realişti, fiindcă reprezintă categorii sociale, dar au şi o dimensiune general-umană. Avariţia dezlocuieşte, treptat, în sufletul lui Ghiţă, paternitatea, iubirea familiei, cinstea, curăţenia, adică virtuţile morale.
Tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viaţă socială a Transilvaniei, de la sfârşitul sec. al XlX-lea, dar nuvela începe cu o morală şi se încheie cu o morală. In mod subtil, se sugerează două grupuri socioumane. Unul, polarizat pe valorile morale, ca soacra lui Ghiţă, copiii, Pintea, comisarul şi un grup, polarizat în jurul lui Lică, la care aderă Ghiţă şi Ana. Dimensiunea romantică constă în iubirea lui Ghiţă faţă de Ana şi copii, în confruntarea dintre bine şi rău, izolarea şi confruntarea cu bandiţii lui Lică, întâmplările nocturne de la han, contrastul, ura, patimile care-i dezechilibrează pe eroi. Chiar furtuna, care însoţeşte evenimentele tragice de la han, sugerează parcă mânia lui Dumnezeu, participarea naturii la destinul oamenilor sau motivul comuniunii dintre om şi natură. Blasfemia şi profanarea, făcute de Lică, care-şi introduce calul în biserică, sunt tot romantice. Lică n-are nimic sfânt, este omul satanizat. Pedeapsa vine la momentul arhetipal, la locul arhetipal, sugerat de cele cinci cruci, care vor deveni cei cinci morţi: Ghiţă, Ana, Lică, doamna cu copilul. Finalul sugerează justiţia divină.
Linia realismului de factură clasicistă, pe care o reprezintă în literatură Ioan Slavici, este bine conturată, ca şi linia realismului poporal, pe care a susţinut-o la Tribuna din Sibiu.
